MĂNĂSTIREA CĂPRIANA

"La Căpriana rană pe rană, Rană pe rană se vindecă…"

   Atât documentele istorice, cât şi cercetările efectuate în ultimele decenii arată destul de clar că o mănăstire exista pe aceste meleaguri încă din anii ’20 ai sec. XV. Astfel, în documentul din 10 februarie 1429 acest locaş este menţionat ca „mănăstirea de la Vişnevăţ” (prima menţiune documentară), al cărei egumen era pe atunci Chiprian. Prima dată el apare într-un act scris la 25 aprilie 1420, când este atestat cu anumite proprietăţi pe aceste meleaguri unde va fi mănăstirea.

     Precum reiese din cartea domnească din 1429, mănăstirea de la Vişnevăţ apare ca una situată în centrul unui vast domeniu la obârşia Vişnevăţului, donat de Alexandru cel Bun (1400–1432) soţiei sale Marena. Mai multe decenii mănăstirea s-a aflat în stăpânirea Chiajnei, fiica lui Alexandru cel Bun şi a Marenei, care la 1 aprilie şi 7 mai 1470, după moartea egumenului Chiprian, a donat-o mănăstirii Neamţ. Activitatea îndelungată şi prodigioasă a lui „popa Chiprian” la această mănăstire a făcut ca populaţia din împrejurimi s-o denumească mănăstirea lui Chiprian sau Chipriana – Căpriana, denumire care a trecut în sec. XVI şi în documentele scrise.

    Ştefan cel Mare, domn al Ţării Moldovei (1457–1504), dându-se nepot al lui Alexandru cel Bun a continuat să aibă în grija lui mănăstirea de la Vişnevăţ unde a construit prin 1491–1496 o mare biserică de piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Cercetările arheologice pe teren au arătat că biserica a fost zidită pe un loc viran, defrişat de pădure, de unde s-a tras concluzia că anterior mănăstirea cu toate construcţiile ei de lemn era situată pe un alt teren din această zonă geografică.

    Se admite, de exemplu, că urmele unui vechi cimitir în aria satului Căpriana din apropiere ar fi chiar vechiul cimitir al mănăstirii Vişnevăţ, loc care nu a fost identificat până în prezent. Din cauza unor calamităţi naturale (căderi masive de precipitaţii, cutremure) sau a unor erori inginereşti în următoarele decenii tavanul şi acoperişul bisericii au căzut. La rândul său, Petru Rareş în a doua domnie (1541–1546) a hotărât să renoveze biserica, fapt reflectat în Letopiseţul lui Grigore Ureche10 şi în inscripţia de danie de pe Evanghelia de învăţătură dăruită de voievod şi soţia sa Elena doamna11. Fie Ştefan cel Mare, fie Petru Rareş cu ocazia construirii sau reconstruirii bisericii de piatră, unul – „ctitor” şi altul – „înnoitor”, au acordat Căprianei statut de mănăstire de sine stătătoare.

   Aflarea pentru un timp a mănăstirii Chipriana în subordonarea celei de la Neamţ – mare centru cultural-spiritual şi cărturăresc al Ţării Moldovei – a avut o influenţă binefăcătoare asupra celei dintâi, aici stabilindu-se pentru administrarea averilor călugări învăţaţi de la locaşul sfânt de sub poalele Carpaţilor. Drept urmare, mai mulţi istorici consideră că Letopiseţul lui Eftimie 1541–1552 a fost întocmit la Căpriana13. După cele zidite de Petru Rareş la Căpriana un rol deosebit în istoria locaşului sfânt l-a avut Alexandru Lăpuşneanu (1552–1561; 1564–1568), care a întregit domeniul mănăstiresc cu importante donaţii de moşii14. Vasile Lupu, domn al Ţării Moldovei (1634–1653) care a efectuat reparaţii de proporţii, alţi voievozi din sec. XVI–XVII, care, într-un fel sau altul, au sprijinit Căpriana, au fost înscrişi în Pomelnicul mănăstirii.

  În împrejurări mai puţin fericite, drept urmare a înăspririi stăpânirii otomane, a invaziilor străine, a unor calamităţi naturale, spre sfârşitul sec. XVII mănăstirea Căpriana ajunge la decădere, fapt care îl determină pe Antioh Cantemir (1695–1700; 1705–1707), printr-o carte domnească din 30 ianuarie 1698, s-o închine celei de la Sfântul Munte Athos – Zograf, crezând că monahii athoniţi vor fi în stare să redreseze situaţia. Spre regret, după un secol de aflare în subordonarea Zografului17, Căpriana ajunge la o şi mai mare ruină şi delăsare, căci călugării bulgari de la Athos care diriguiau mănăstirea moldoveană s-au îngrijit mai mult de buzunarele proprii. Trecerea anilor, dezastrele naturale au agravat şi mai mult situaţia, aşa încât la hotarul sec. XVIII–XIX Căpriana ajunsese într-o stare jalnică. Clopotniţa şi biserica erau în prag de prăbuşire, moşiile în delăsare, veniturile şi cheltuielile se aflau în afara oricărui control al ierarhilor moldoveni. Această stare de lucruri a aflat-o la Căpriana Gavriil-Bănulescu Bodoni în 1808, când a fost numit de autorităţile ruse mitropolit al Bisericii din Moldova.

   După încheierea războiului ruso-turc din 1806–1812 şi instituirea unei Mitropolii Ortodoxe la Chişinău în 1813 în frunte cu acelaşi Gavriil-Bănulescu Bodoni, arhiereul basarabean întreprinde o serie de măsuri în vederea renovării din temelii a mănăstirii Căpriana, pe care şi-a desemnat-o drept reşedinţă mitropolitană de vară. În primul rând, el decide, şi reuşeşte în 1813, să treacă locaşul sfânt basarabean din subordonarea mănăstirii Zograf în cea a eparhiei sale. Drept urmare, marea majoritate a veniturilor mănăstirii au început să rămână în visteria Căprianei. În al doilea rând, mitropolitul, prin intermediul economului Gavriil al Căprianei, după ce a întors enormele datorii şi embaticul mănăstirii acumulate de călugării athoniţi, a hotărât să efectueze reparaţii de proporţii la biserica Adormirea şi la alte acareturi ale mănăstirii. Lucrările au fost efectuate între anii 1819–1820 sub conducerea inginerilor arhitecţi Chiril Andrianopolitis şi Ioanichie călugăr, originar din Rusia, adus de înaltul prelat basarabean de la mănăstirea Neamţ.